Cercetătorii au reușit să identifice mecanismele prin care caracatițele reușesc să traverseze deschideri care par imposibil de depășit. Studiul arată că aceste nevertebrate marine utilizează o coordonare precisă între cele opt tentacule și corpul lor moale, adaptând succesiunea mișcărilor în funcție de lățimea orificiului encountered. Această capacitate uimitoare de adaptare este rezultatul unui sistem biologic complex care permite animalelor să navigheze eficient în mediul marin.
Analiza realizată pe baza înregistrărilor video a relevat faptul că animalele folosesc două strategii distincte de deplasare. Atunci când deschiderea este mai lată decât distanța dintre ochii caracatiței, aceasta aplică un proces structurat în trei etape. În schimb, dacă orificiul este mai îngust, animalul trece la un proces de navigare format din patru etape. Cercetătorii au fost surprinși de această schimbare de strategie, deoarece inițial se așteptau ca animalele să utilizeze același tipar de mișcare indiferent de dimensiunea spațiului.
Flexibilitatea caracatițelor este susținută de un sistem numit hidrostat muscular, care oferă atât susținere, cât și mișcare fără a necesita un schelet rigid. Acest mecanism permite mantalei, partea centrală a corpului, să își schimbe forma, în timp ce tentaculele agile se pot îndoi și întinde liber. Chiar și sistemul circulator este adaptat acestor deformări extreme, având mecanisme musculare de pompare în principalele vase de sânge pentru a menține circulația atunci când o parte a corpului este comprimată.
Rezultatele cercetării, publicate în revista Journal of Experimental Biology, pot avea implicații majore în domeniul roboticii. Un cercetător de la Universitatea Națională din Singapore a explicat faptul că scopul studiului a fost de a vedea dacă acest tipar general de mișcare poate fi aplicat roboților în viitor. Inginerii urmăresc să creeze roboți multifuncționali, mult mai flexibili, care să poată transporta echipamente, senzori sau dispozitive de comunicare prin spații extrem de strâmte.
În prezent, roboții utilizați în operațiunile de căutare și salvare, precum cei destinați intervențiilor în zone cu dărâmături, au de regulă o formă alungită și subțire. Implementarea modelelor inspirate de caracatițe ar putea revoluționa aceste tehnologii, permițând dispozitivelor să fie dotate cu tentacule flexibile capabile de manevre complexe. Astfel, roboții ar putea deveni mult mai eficienți în misiuni de salvare în medii dificile și de acces limitat.
Studiul acestor mecanisme biologice face parte dintr-un efort continuu de a înțelege adaptările extreme ale viețuitoarelor marine. În domeniul roboticii de salvare, capacitatea de a naviga prin spații înguste este critică pentru succesul misiunilor în zonele afectate de dezastre naturale sau colaps de structuri. Înțelegerea modului în care un organism fără schelet poate menține funcția circulatoră și mișcarea sub presiune oferă noi direcții pentru ingineria de înaltă precizie.