Istoria deschizătorului de conserve este una marcată de o întârziere semnificativă, instrumentul dedicat apărând abia la aproape 50 de ani după ce primele conserve au intrat în producție. Înainte de apariția unui dispozitiv specializat, oamenii au fost nevoiți să utilizeze metode brute pentru a accesa alimentele stocate. În acea perioadă, utilizatorii depindeau de un set de unelte simple, precum ciocanul și dalta, pentru a perfora recipientele metalice, o practică ce a devenit chiar metoda oficială recomandată de producători.
Originea conservării de masă datează din anul 1795, când Napoleon Bonaparte a oferit un premiu substanțial pentru o metodă care să permită hranei armatei sale să rămână proaspătă în timpul deplasărilor lungi. La începutul anilor 1800, Nicolas Appert a câștigat premiul folosind borcane de sticlă cu capace. Ulterior, în același an, Peter Durand a obținut un brevet de la regele George al III-lea al Regatului Unit pentru prima conservă realizată din fier și staniu, marcând trecerea la recipiente metalice.
Motivul principal pentru care deschizătorul a întârziat atât de mult a fost construcția extrem de robustă a primelor conserve. Acestea erau fabricate din fier forjat, similar gardurilor, și erau căptușite cu staniu, având o grosime de până la 5 milimetri. Deoarece erau mult prea groase pentru un instrument simplu, utilizarea ciocanului și a dălții a rămas singura opțiune viabilă. Abia când conservele au început să fie fabricate din oțel, mult mai subțire, a devenit posibilă dezvoltarea unor mecanisme de deschidere mai eficiente.
Primul deschizător de conserve propriu-zis a fost brevetat de Ezra J. Warner pe 5 ianuarie 1858, fiind o invenție americană. Dispozitivul său utiliza o lamă pentru a tăia capacul, având și o protecție pentru a evita perforarea conservei. Deși nu a avut un succes masiv la publicul larg, modelul lui Warner a fost utilizat de Armata SUA în timpul Războiului Civil și a devenit popular în băcănii, unde vânzătorii deschideau conservele pentru clienți înainte de achiziție.
Evoluția tehnologică a continuat, iar în anul 1870 a fost inventată baza deschizătorului modern prin brevetul lui William Lyman, care a introdus o rotiță tăietoare ce se învârtea în jurul conservei. Designul clasic, dotat cu rotiță dințată și manivelă, a fost însă finalizat abia în anii 1920 de către Charles Arthur Bunker. Acest model a devenit standardul universal utilizat și în prezent, oferind o metodă mult mai sigură și ușoară de accesare a alimentelor stocate în metal.
Invenția conservelor a reprezentat un pas crucial în logistica militară și civilă, transformând modul în care hrana este transportată și păstrată pe termen lung. De la borcanele de sticlă ale lui Nicolas Appert până la recipientele de oțel subțire, tehnologia de ambalare a dictat necesitatea unor instrumente de deschidere tot mai sofisticate, trecând de la forța brută a ciocanului la mecanismele cu rotiță utilizate astăzi.